Spațiul crește între noi ca o rană
deschisă în carne de lumină,
o întindere fără hotare,
fără început, fără sfârșit—
doar o promisiune rămasă în aer,
ca umbra unui pas neterminat.

Întind mâna și nu ating nimic,
doar conturul unei absențe,
un loc pe care nimeni nu l-a locuit vreodată,
dar care își cere dreptul de a fi.

Timpul își poartă tăcerea în cercuri,
o oră care nu se termină,
o zi care refuză să cadă în noapte,
un anotimp care își uită numele.

Dacă mă gândesc prea mult la el,
spațiul se strânge, se chircește,
se ascunde în colțul privirii
ca un adevăr pe care nu suntem pregătiți
să-l rostim.