Românul nu mai zâmbește,
Pe buze, doar durerea crește.
Ochii-i sunt adânci și plini,
De gânduri ce-l înghesuie ca niște spini.

Cândva râdea cu glas curat,
Acum e doar un chip apăsat,
Și-n inima-i frântă și rece,
Povara lumii nu mai trece.

Cum s-a schimbat, să știți, nu-i doar un vis,
E realitatea ce-l apasă, un compromis.
Problemele-i sunt munți de piatră grei,
Iar el se simte mic, pierdut între idei.

Dar poate, dacă-i arătăm o rază,
Că încă există o speranță, o frază,
Poate că va învăța să râdă din nou,
Să simtă viața ca un dor de-aproape, un ecou.

Să-l învățăm să privească spre cer,
Să-și adune curajul, pas cu pas, ușor,
Căci românul a fost mereu plin de viață,
O pasăre veselă, cu tril de primăvară, o speranță.

Hai să readucem omului nefericit din nou zâmbetul pe buze,
Să-i dăm din nou aripi, să zboare spre nori, spre ale sale muze.
Căci în adâncul său, românul conștientizează, știe,
Că bucuria e cheia spre mângâiere, spre iubire, spre armonie și simpatie.

Zâmbește române, zâmbește, zâmbește din nou,
Lasă grijile să plece și dorul, iubirea să se transforme într-un peisajistic tablou.
Căci în fiecare zâmbet se ascunde o lume nouă, divină, fericită.
Un viitor mai bun, un drum de lumină, o viață ce așteaptă a fi descoperită.