Delicată ca petala ce-n zori se deschide,
Un dans de lumină ce-n vânt se cuprinde,
Gingașă ca ghiocelul ce tremură lin,
Femeia-i sursa vieții, al lumii destin.

Nu-i cuvenită nici cea mai mică durere,
În ea cresc vise și câmpuri de miere,
Sub povara lumii pășește ușor,
Chiar și când sufletu-i plânge sub dor.

Adesea uitată, dar veșnic prezentă,
Mama – icoană de har și esență,
Prin chinuri adânci ne-a dăruit cerul,
Pe umerii ei stă miracolul și întreg misterul.

Sub valul de critici, sub stresul mărunt,
Ea țese curaj dintr-un fir de cuvânt,
Căci femeia e arta ce-n taină se-nalță,
În ochii ei calzi, lumea întreagă dansează.

Nu merită ea, nici măcar o rană de floare,
Căci în sufletul său poartă răbdare,
Ea, ce dă viață prin harul divin,
Purtând în inima-i focul sublim.

Și chiar când furtuni peste ea se abat,
Ea rămâne puternică, de neclintit, curat,
Blândă, frumoasă, etern minunată,
Un dar al cerului, mereu adorată.

De aceea, s-o prețuim cum se cuvine,
Nu cu asprime sau vorbe străine,
Ci cu respect, cu iubire curată,
Femeia e viață – și cea mai firavă floare.