nu-i voi urma pe cei care
marchează calea cu firimituri de pâine
ca să se întoarcă de unde au plecat

joc tot ce mi-a mai rămas
armura trupului și a inimii
și oasele mele de lapte
dintr-o hartă impecabilă a fracturilor

poeții nu au inimă
niciunul nu a atins vreodată frica
sunt copii ai singurătăţii dar strâng
mereu șuruburile ei
au viciul imposibilului
dar nu-i vei vedea niciodată plângând

adună lemnele verbelor
pentru a merge la focul cel mare
trag neobosiți aerul după ei
în virtutea unui țipăt de sticlă șlefuită
care le circulă neîncetat prin sânge