Oriunde aș privi, copacii stau drepți ca niște zăbrele
de liniștea asta a pădurii mă simt pălmuit,
blestemat să-mi caut soarele meu printre ele...
ca un copil bătrân, sensibil și fragil...
călcând pe frunzele de aur m-am poticnit...
doamne, mai lasă-mă un pic tânăr
nu deschide închisoare inimii mele...
Vreau să mă vindec, îmi vine să strig!
pădurea se aliniază
-ntr-un spectacol de toamnă ivit!
nu mă arăta lumii și vieții atât de aproape,
n-am nici o vină că vreau să fiu iubit...
adumi-o pe aceea care să mă-ngroape
sub frunzele de aur, să stau bine ascuns
până se ridică ceața,

Și dacă de mine cineva întreabă
tot ea să le spună
că după soare m-am dus...