fac pace cu mine prin seva cuvintelor hristice
în care m-am refugiat când mi-a fost greu.
din ele mi-am extras compasiunea
pentru vremuri de cumplite pierderi și restriști sufletești.

din momentul retrezirii lumea îmi pare
mai ușor de privit, de înțeles de acceptat.
aprind candelă de vers în templul credinței mele,
împletesc stihuri ale unei iconoplastii de ieri.

am cunoscut mulți oameni cu mare nevoie de un cuvânt haric,
de o binecuvântare.
niciodată nu mi-am pus mâinile la ochi și urechi,
să aud, să văd cât de hotărâtă este lumea să aprindă un opaiț
în casa sufletului inundată de întuneric.

am devenit poezia toamnei în care tristețea
nu se mai revarsă ca voalul de văduvă.
voalul de înțelepciune înlocuiește giulgiul durerii.

vreau să fiu poezia care ridică ușor cortina timpului
pentru ca toate măștile să se înveselească.
prin spovedania de ieri și azi,
topesc omătul oamenilor de zăpadă,
irumpând în miruri poetice iluminarea,
flacăra de mângâiere.