Ardea singură luna în cer.
Ca un bob de piper pe limbă.
O priveam precum minerul lovește
În pământ și în umbră imaginând
Filonul pe care îl va străpunge.

Câțiva solzi de frunză verde
Atârnați de un vârf de creangă
Îi acopereau partea cu care vedea
Sub streașina casei înaltul ei
Înluminat fără să ardă.

Painigini, asemenea mie, visători,
Cu ochi fără pleoape o priveau fix
Și își imaginau momentul prolix
Unde, în plase, îi vor prinde
Focul viu din ceru-i stins.

Azi, ca și atunci, în ochii mei
Arde aceiași lună împăienjenită.

Doar că din taina cu care-mi învăluia
Ochii, strălucirea ei, prin solzii frunzelor
Nu îmi mai coboară la fel împodobită.