Ardea singură luna în cer.
Ca un bob de piper pe limbă.

O priveam precum minerul lovește
În pământ și în umbră imaginând
Filonul pe care îl va străpunge
Ca pe orizont întinsa aripă.

Câțiva solzi de frunză verde,
Atârnați de un vârf de creangă,
Îi acopereau partea cu care vedea
Sub streașina casei înaltul ei
Înluminat fără să ardă.

Painigini, asemenea mie, visători,
Cu ochi fără pleoape o priveau fix
Și își imaginau momentul prolix
Unde, în plase, îi vor prinde
Focul din ceru-i întins.

Azi, ca și atunci, în ochi îmi ard
Împăienjenite distanțele ei din humă.

Doar că taina cu care mă urmăresc
Strălucitoare printre solzii de frunze
Îmi aglutinează nesfârșirea din interior.

Umbră ascunsă în umbra din umbră
Dincolo de adâncul adânc și gol.