Aveam nouă ani, fiecare.
Desenam singură inimioare în țărână.

Te-am zărit
și te-am întrebat dacă vrei să ne jucăm fazan
prin gardul care despărțea satul meu de stuf
de orașul tău cu bulevarde și piscină.

Ai răspuns bucuros că da.
Te-am lăsat să câștigi,
voiam să te văd fericit,
nu-mi păsa ce o să crezi despre mine.

Ai sărit în sus
și m-ai cuprins în brațe, printre gratii,
m-ai ridicat.
Spuneai că îți vei aminti mereu imaginea asta cu mine
din care ieșea albastrul cerului.

Ți-am zâmbit fără să te contrazic.
Voiam să te văd fericit.

Te-am așteptat a doua zi la gard.
Eram sigură că vei veni
ne distraserăm atât de bine
și îți lăsasem spațiu
să-ți amintești că ești încă plin de copilărie.

Nu ai mai venit.

Iar seara următoare ai aruncat un chibrit aprins.
Îți plăcuse întotdeauna să te joci cu focul.

A ars tot satul meu de stuf.

Am reușit să-i strâng pe ai mei
și să fugim.
Le-am spus că eu, cu cheful meu de joacă, te-am provocat,
că, de teamă să nu te vadă ai tăi
jucându-te cu fetița în picioarele goale,
ai făcut ce ai făcut.

I-am implorat să te ierte,
să nu cheme poliția.
Spun că m-au iertat și pe mine.
Dar eu văd că nu,
când tușesc cenușă.