troleul 66, curbele-s bruște
și dincolo de fereastra murdară
spadele de fulger ale zeilor fac scrimă.
bagajul mic, între coapsele-mbracate-n negru
mă face să mă simt ca o călugăriță scăpată
dintr-un cult.

dincolo de telefon
un individ a decedat.
omul șocat, cu gemete-n glas
știe ce-i tristețea politicoasă,
apelul e terminat.
o sună pe nevastă; și ce mâncăm azi?

sirenele salvărilor, obsedante și vii
parcă fug după noi să ne arunce prin geamuri
tratament de urgență
de prea mult servilism, prea multă ură,
vaccinuri pentru ignoranță și suferințe închipuite
și drumul e lung și luminile portocalii nu lasă cerul
să se facă noapte.
ochii străinului sar și lăcrimează în corpul zgâlțâit,
simt cum reveria lui face dragoste cu melodia din căști.
emană verde și roșu tensionat din venele subțiri,
un clocot făcând poezie pe buzele mușcate
ca și când e o stea gata să devină supernovă
până la stația Ziduri Moși.

și noi suntem căpcăuni molatici iarna,
înveliți în negru și maro și miros de țuică
aceleași haine cocoșează postura
si ne ascund secrete ca niște mine
exploatate de anxietate -
suntem cu toții o mare îmbrățișare
a morții noastre.
mâinile care se se strâng unele pe altele pe bare
parcă-s unse cu gălbenuș
dezbrăcate și atât de sincere,
vorbesc despre cât au muncit, cât au iubit, cât s-au rugat
și-s toate roase de fum și amintiri.

iar străinul cu ochii verzi coboară în sfârșit,
purtând cu el aceeași clipă
ce-i îngreunează capul
cu ceva de care mereu i-a fost frică
să scape