cîndva, într-o altă viață voi sculpta viori din lemn de trandafir
vor avea formele tale, vor suspina asemenea ție
de parcă mi-ai fi învățat pe de rost durerea
voi cînta la fiecare din ele pînă voi simți spinii trandafirului
pînă la sînge, pînă se vor retrage în lemn ca niște colți de cobră
care deja a mușcat și acum așteaptă afazia și paralizia

vor fi zile în care voi acompania ploaia, picăturile se vor scurge
pe geam de parcă cerul s-ar înmormînta în pămînt
odată cu dragostea mor toți zeii
ar fi de preferat să nu iau cu mine nici o amintire
cum aș fi singur, într-un autobuz fără șofer
care trece prin stații goale, slab luminate
stații pustii, fără nici o trăsătură, atît de tare doare
încît ți-am uitat chipul, ți-am pierdut căldura

te-am luat odată cu mine într-o călătorie pe malul rinului
am dansat cu tine pe marginea stîncii de la lorelei
cînd am deschis ochii, era doar vîntul, îmi îngheța inima
în mijlocul verii, era acea amnezie plăcută
cînd uiți de durere și pentru cîteva momente nu te mai doare nimic
secundele acelea cînd mîinile pipăie aerul
ca un orb ce descoperă chipul iubitei

merg adesea pe străzi închipuindu-mi că pășesc pe urmele pașilor tăi
îmi place să cred că asfaltul are o memorie anume și un fel straniu
de a mă conduce pe unde ai fost și uite așa
lumea devine un șotron nesfîrșit pe care îl joc
în speranța că la capătul lui vei fi tu

noapte de noapte privesc stelele, îmi spun mereu ce vreau să știu
că există viață după moarte
pentru că e insuficientă o viață să te iubesc
îmi place să stau întins pe iarbă
să simt cum iarba crește prin mine, se strecoară printre coaste
și cînd îmi răsare din piept miroase a tine
stelele îmi spun ce vreau să știu
că există dragoste după dragoste

cu toate că n-am știut niciodată ce e dragostea
cînd se naște, ce mînîncă, cum arată goală, dar voi ști întotdeauna
ce poți face cu ea după ce moare
pentru că atunci îi vezi cu adevărat chipul
abia atunci cobori din autobuz în stația pustie
și îmbrățișezi lumina palidă
și faci dragoste cu ea pînă îi împumuți trăsăturile