Noi îl culcăm,
dar el, mortul tataie Niculaie
unde se și scoală, brusc oglindit în vise
prin sufletul meu sau, cum îmi povestești,
al tău, tată Jan, nu-l chemi și-l revezi,
ajunge
nedeslușit, paradoxal, chiar hoinar
ca un om tare ca scândura, ca bușteanul
tăiat de moarte prea viu
să retrăiască fictiv

Îl văd reîntors acasă la el,
cu dorința expresă, cu rugăminți în priviri
să fie iertat iarăși
după ce a slăbit în jumătate de an
ca sfinții închisorilor Gestapoului,
ori ai Siguranței pe vremea prigoanei
legionarilor blestemați ai lui Horia Sima,
și dictatorului mareșal Ion Antonescu

Tătăiță a fost în viața sa om al muncii,
și țăran român liber la Aidemir — lângă
cetatea lui Mircea, Silistra, și strămutat
de fasciștii bulgari în Almalău, Ostrov,
argat pe moșia boierului din Călărași,
și trei ani în Marină
soldat în termen la Galați, după 1945
și tânăr primar într-o comună
din regiunea Constanța,
respectat, venerat pentru cinste și blândețe
de toți la Coșlugea, Băneasa, Ostrov,
căci a ținut cu oamenii, i-a ajutat cât
a stat în mediul rural, jumătate de viață,
pentru că n-a uitat o clipă seara
să-și facă o cruce-n baie
și să se roage sincer ca activist comunist
pentru iertare de la marele Domn
al săracilor, prieten de taină, Judecător
drept și mare al tuturor celor ce păcătuiesc

Visez de două decenii că
tataie e mort, dar
deseori învie un timp, pentru dovada
că morții nu mor niciodată cu faptele bune,
de-au fost făclii vii de onoare, cinste,
dârzenie, ajutorare pentru toți semenii lor

Blajin, cam absurd, într-adevăr,
dintr-un fel de loc nedecis între Iad și Rai
se întoarce printre ai săi
și ne privește, ne-ndeamnă
să nu ne mai îndoim de prea multe,
să facem alegeri prin ascultarea conștiinței

Îl întreb, îl descos,
el e una la trup
(totuși aproape casant)
cu trunchiul său vegetal dintr-un lung somn,
cu lemnul sicriului,
are totuși chip blând, ochii atenți, e lent,
în poziție culcat pe spate și puțin ridicat
îmi șoptește an de an și-l ascult cu drag

Mi-e frică prea puțin de pierderea sa,
să nu i se desprindă
din umeri capul, odată, să iasă o sevă
ca dintr-un arțar, să nu-i plece
răsuflarea de tot și inima braț la braț
în plimbarea cea mare,
departe spre apus, la el înapoi în sat
la soția și doamna sa, căci așa îi zicea,
de a iubit-o pe când avea șaisprezece
iar ea optsprezece ani împliniți

Doar să nu-l ajungă vestea, să se mânieze,
despre molima mileniului neapucat de el,
despre războiul foarte suspect
dintre Moscova și Kievul
cel vizitat de el
la vârsta maturității sale depline
ca simplu turist

La vârsta aceea a sa, kieveană să zicem,
prin 1970,
înainte să mă nasc eu cu cinci ani,
tataie Niculaie era un om respectat de lume,
un om cumpătat, mutat, avansat la oraș
la Primăria Constanței simplu slujbaș
la serviciul de la parterul Casei Albe
de verificare și întocmire
a carnetelor de Partid
era un bun gospodar, exemplu de sobrietate
și de forță morală, corectitudine-n serviciu
prin ascuțimea minții sale,
pe cunoscuți îi știa egalii săi,
fără nicio excepție îi slujea neobosit

Eu te iubesc, tataie,
te simt de fiecare dată
un supraviețuitor al morții regimului tău,
un mort deștept și liniștit, tot activist,
dar ca Bibanul, Dem Rădulescu, după 1990
c-o față de zâmbăreț cătrănit,
un mort dator să mai trăiască oniric
numai în visele noastre, înviat parțial
după ce-a urât
mult despărțirea
de femeia sa, Constantina, iubită mult,
de cei cinci copii, de cei nouă nepoți