sunt bun
chiar nu sunt un om rău
judecați-mă pentru ce sunt, nu pentru ce nu sunt!
ce mama mă-sii de treabă?
aș cere iertare
m-aș pune în genunchi
icoanele plâng adunate într-un sertar
Dumnezeu a coborât puțin în curtea mănăstirii
eu n-am răbdare niciodată, dar pe El îl voi aștepta cuminte
altfel nici nu am cum
privesc în jur
pereții au tot mai multe găuri
țipetele și-au croit drum spre exterior
aici, înăuntru, nimeni nu mai ascultă
totuşi continui să ucid visuri
uneori plâng
uneori mă zdruncin
nimeni și nimic nu mai ține cont de nimeni și de nimic
și am iubit-o atât de mult...
spun prostii, ca de obicei
o iubesc, încă o iubesc și o voi iubi mereu
cu durere, cu neputință, cu nerăbdare, cu dor...
mama lui de dor!
atunci când plâng și mă zdruncin mă gândesc la Dumnezeu și la ea
amândoi știu cum sunt și cum nu sunt
odată i-am văzut cum se jucau cu o balanță
cântăreau viața mea și zâmbeau în colțul gurii
probabil își spuneau El în barbă, ea pe sub buzele dulci și roșii ca cireșele în pârg:
de bun - e rău
de urât - e frumos
și tot așa
amândoi mi le-au încâlcit din capul locului de parcă și-ar fi vorbit
sau poate nu
spun iar prostii
ea seamănă mai degrabă cu o vrăjitoare decât cu o filofteie
m-a prins în mreje nebuna
Doamne, și cât e de frumoasă!
aș urla din toți rărunchii
ce folos?
în casa asta nici icoanele nu mai ascultă
mă preumblu ca un orb căutând un cui în perete
ce folos?
ciuruit e totul
eu continui să ucid visuri