bunicii ne-au învățat
să scuturăm nucul
"nu-i rupeți crengile,
mișcați-le cu blândețe", ne spuneau
"orice creangă ruptă e o durere,
o mângâiere în minus,
un rod care nu se mai naște"

nucile erau stelele noastre căzătoare
ce ne împlineau toate dorințele
cozonaci și tot felul de prăjituri delicioase
totodată erau testul nostru de forță
atunci când încercam
să le spargem în pumni
miezul lor semăna cu un creier
pesemne, nucul ne dăruia și nouă
un pic din înțelepciunea pământului

la un moment dat, a venit o furtună
turbată de prea multă căldură
și nucul nostru s-a rupt
a tras cu rădăcinile cât a putut de pământ
pentru a proteja pomii mai tineri
din fundul grădinii
dar ghilotina de aer a cerului negru
a căzut nemiloasă
pentru prima și ultima oară
am văzut seva nucului, sângele lui
cum curgea în zadar
fără să mai hrănească crengile, frunzele
nucile verzi parcă erau niște copii
care plângeau după sânii mamelor
rămași dintr-odată fără lapte
plângeau și verdele fin și lucios al obrajilor
se înnegrea, se tot înnegrea

am tăiat trunchiul și crengile doborâte
cu drujba, apoi cu toporul
am fi vrut să mai așteptăm
să nu aducem o durere în plus
lemnului ce părea încă viu
dar bunicii spuneau
"lemnul ud se crapă mai ușor"
așadar, ne-am făcut treaba până la capăt
moartea nucului urma să ne dăruiască
încă multă căldură

în fundul grădinii a rămas totuși un ciot
pe el ne-am așezat cu toții, pe rând
admirând dealurile verzi
grădinile altor oameni, apusul
din ciot au încercat câteva ramuri să iasă
nu le-am lăsat, nucul n-ar mai fi fost
niciodată la fel
așa cum nici omul care cade la pat
nu mai este la fel
cu toate că-n visele și imaginația lui
încă mai călătorește
încă se mai cațără după fructe
încă mai aleargă
după iubiri ce-au plecat
din gara inimii
în gara de la capătul lumii

"toate lucrurile au un sfârșit", spuneau bunicii
apoi s-au dus și ei să scuture
nucul din ceruri
în unele nopți, noi ce fuseserăm odată copii
ne așezăm pe ciotul din fundul grădinii
și așteptăm să cadă
nucile de lumină