Celui de-al șaptelea suflet...


Prin rouă, țin un spațiu și mă doare
De mă așez ciucită-n al meu suflet
De-mi pare că s-a dus, de l-al meu umblet
Lăsându-mă prea rece și-n răcoare.

De prea m-am ars, murită, sub un tunet
În ploaia caldă, care mă-nfășoară
Să mă iubești sub piele, ca la țară
Și floarea să îmi scuturi, fără sunet.

Ca teologul care niciodată
N-a mai știut, decât de cea dintâie
Eva, de gris, cu genele lămâie

Sau de-o zeiță ce s-a dat, o dată.
Deci, să nu-mi știi de sânul meu de piatră
Dacă m-am dus, c-un suflet, în tămâie.