Și să hrănim animalele din noi, să le hrănim din palmele
Arse de hârtie, să le scoatem din mlaștinile minții aici pe foi
Animalele acelea dezbrăcate de orice urmă de umaniate
Desculțe, albe care știu doar să sune a gol când se ating între ele
Ca niște pahare de cristal pe care numai de zile mari
Le umplem cu te miri ce licori, dihănii apărute din senin

Ce-ar fi să mergem pe marginea pădurii, pe marginea vieții
La o aruncătură de moarte, să ne întindem după ea
Ca după o cracă cu caise coapte, să mușcăm pe săturate
Să nu ne îngrijoreze că dincolo e viață, rai, noi să ne luăm partea
Aici pe lumea asta, ce-ar fi să ieșim în acest câmp deschis și să ne lăsăm ochiți

La 14 ani am scos fetița din mine și am lăsat-o singură acasă
În papucii mamei cu două numere mai mari și am plecat la liceu
Poate că și viața e cu câteva numere mai mare, roade, face răni
E bine să avem mereu un bandaj la noi pentru poeziile
Care ies din tălpi, ce urme mai clare vrei, dacă nu de noroi

De fapt, poezia nu se formulează în cuvinte, aceia care o fac
Expulzează numai resturile unei stări, iar aceste rămășițe
Nu trebuie interpretate ca firimituri, gunoaie, ci, mai degrabă
Ca lumina fulgerului. Tonitrum – după sunet.
În corp are loc zgomotul iar pe foi se duce urma lui
Ce-ar fi să scriem mereu și să nu mai murim niciodată