numele tău e un zid care vorbește
și se citește pe verticală,
un buchet de aer pur.
norii navighează pe râuri, fulgerul lovește.
de cealaltă parte a acestei poezii e iarnă,
între amintiri stă imaginea ta îndepărtată
și două cuvinte obosite.
nu am nevoie să privesc înapoi ca să știu
că nu mai există întoarcere,
dar dacă ne întâlnim întâmplător
pot să te învăț cum să mergi desculț
pe un câmp de spini fără să simți durerea.