te-am clădit cu atâta grijă şi speranţă

cărămizile veneau de la fabrică
cu lutul încă fierbinte şi viu
traumatizate nedrept în cuptoarele flămânde
multe veneau cu arsuri de gradul 4
altele mai norocoase au rămas doar cu anumite sechele:
tăcere surdă, sindrom deep-down teluric,
altele bietele nici nu-şi mai aduceau aminte
din ce carieră veneau

mortarul l-am făcut singur
uitându-mă la tutoriale pe you tube:
se pun amintiri cu concentraţie mare de păreri de rău,
nisip de clepsidră cu granulaţie istovitoare,
apă vie dar nu cu bulbuci
ciment pentru cimentat relaţii,
şi bineînţeles puţină iubire oarbă de Verona

termenul de valabilitate al produselor să nu fie expirat
altfel se duce totul pe apa Sâmbetei

pe ici-colo am pus câte un cofrag de oase şi sânge
prinse în piroane ca nişte coaste ostenite
ascuțite cu pumnalele suferinţei
toate sprijinite pe umerii mei îndoiţi

eu nu sunt vreun meşter
dar, am învăţat să am răbdare,
să-mi dozez respiraţiile şi dorinţele,
să nu alerg ca nebunul după potcoave de cai verzi,
să-mi văd de microuniversul meu

la început te-ai speriat,
deoarece ştiai ce-a păţit Ana lui Manole
dar ţi-am dat asigurări pe viaţa mea
că te voi zidi doar pe dinăuntru, nu şi pe din afară

fundaţia am făcut-o amândoi,
lucram pe schimburi:
tu dimineaţa devreme
eu, noaptea târziu,
pietrele nu trebuiau trezite din somn,
trebuiau lăsate să viseze pentru noi,
amestecate-n ţărână

când zidul a fost gata, te-am văzut doar pe tine,
erai următoarea minune a lumii
cuprinsă între cer şi pământ,
şi împresurat de o bucurie naivă
n-am băgat de seamă că te-am zidit în jurul meu
fără porţi, fără ferestre.
tu vegheai de pe metereze,
să nu mă rostogolesc spre cer

te-am clădit cu atâta grijă şi speranţă
dar acum, clădită-n jurul meu,
nu mai fac parte din nicio lume
mi-ai luat orice răsărit posibil
şi orice senzaţie de libertate

ai vrut să clădesc zidul până-n al nouălea cer
să fii tu cât mai sus, să cad eu cât mai jos,
să ne iubim cumva de la distanţă,
cam cum vrei tu, nu cum ştiu eu

trecând de la extaz la agonie,
m-am dat cu capul de toţi pereţii
am lovit cu pumnii şi picioarele
până când zidul de-a lungul şi de-a latul
se crăpă ca arterele unei inimi bolnave
prăvălindu-se peste mine cu putere
trosnind din toate oasele, coastele şi sângele meu
acoperindu-mă cu toată neiubirea ta

m-am cufundat cu larmă şi durere
în pietrele ce le-am pus în ţărână
să ţină zidul, nu ca să îl frângă

totul a fost o aprigă schimbare
am vrut să fiu mai bun şi mai cu dare
dar înţeleg acum că rost nu are
ca să ridici ceva ce, oricum moare

nici nu am fost vreun meşter, am mai spus