... era, așa, ca o lacrimă
privirea lui
aburită de absintul matinal
pe care-l lua regulat,
ca pe un medicament
menit numai
să poata privi la trupul urît,
contorsionat într-o respirație
puternic șuierătoare,
dormind răvășit,
dar cald,
dar uman,
profund dezgolit,
profund dezinhibat
de somnul greu,
altminteri
ascuns oricui, oricînd,
conștient de curburile nelumești,
aproape hidoase.
și, uite cum,
nu-și putea opri curgerea lacrimei,
și n-o putea înlemni,
și atunci ea curgea printre riduri,
se prelingea pe bărbie
pînă ajungea, aproape topită,
în locul unde clavicula ei
descoperea o venă delicat albastră
sub derma palidă,
pulsînd încontinuu
ca o pasăre murindă
prinsă-n capcană.
Era tabloul care-l umplea de emoția
iubirii acelui trup
inuman de frumos
în toata urîțenia lui.