Mie mi-e frică de bărbați.
Sunt tânără, nu am trăit decât o viață de jumătate de secol
și lumea lor masculină îmi este total necunoscută, e firesc să mă tem.
Știu, puteți râde de mine, după atâția ani de preacuvioase frici,
când pe plajă vin doamne și domni cu ținută sumară.

Mă tem. Știu că ei nu sunt ca mine, au altfel de vise pe buza pământului,
în marginea raiului și pe tărâmul ierbii și al scaiului.
Femeile par să fie un fel de umbrele de soare pe care domnii lor
le deschid sau le închid în fața străinilor.

Aș fi vrut să merg la cor, dar nu am voce bună, ar fi fost frumos să cânt
într-un cor mixt, cu bărbați de vârste diferite și femei la fel.
Să fim la fel și să ne cunoaștem mai bine,
să cântăm toți aceeași melodie. Un cântec despre fericire
sau altă noțiune comună celor două sexe.

Mi-e frică să dau mâna cu bărbați necunoscuți, ei toți par altfel,
mai nu știu cum, mai ciudați.
Lumina lunii se agață de nasul lor masculin, care pare mai mare,
deci ei miros mai mult, adulmecă parfumurile
pe o suprafață mai mare a nasului. Probabil că ei sunt ceva mai inteligenți,
au felul lor de a gândi lumea diferit față de femei,
și sunt ca stelele, singuri și goi, își clădesc viața cărămidă cu cărămidă,
vorbesc doar între ei de pe metereze și rar cu femeile,
ca și cum ar urmări buletinul de știri.
Ei sunt pentru mine o terra incognita din călătoriile lui Gulliver.

Nu cred că femeile pot să își aleagă bărbatul, cred că doar bărbații aleg,
și uneori, mai rar ajung la neînțelegeri între ei, în lumea lor de bărbați.
Mie mi-e groază să văd un meci de box.