Acum trăsura trage la scara amintirii,
Și de plecare sună în curte zurgălăi.
Acum din mine, ceasul temut al despărțirii
Și-ntinde umbra sură stăpânitor pe văi.

Pocnește biciul : casa se dă în lături, piere ;
Întregul deal coboară - și iată-ne pe drum.
Amurgul ne petrece cu razele-i de miere,
Tămâia înserării înalță-albastru fum.

O, surugiu, oprește ! Stai locului, trăsură !
Prin plute seculare să văd cu ochiul plâns,
Sporind pe ceruri, dealul în flori ca o răsură,
Ce-n poala lui lumina trecutului a strâns.

Înfrână-ți caii-n spumă, o clipă să văd încă
Mormântul, și capela, și via cu castani :
Priveliște rămasă aceeași, ca o stâncă
Domnind pe risipirea atâtor zeci de ani.

Din Valea Popii cucul mă strigă pe-a sa limbă...
Și Argeșul șoptește : - ,,De ce ne părăsești ?
De ce îți schimbi căminul, nimic când nu se schimbă
Din deal de la Florica la parcul din Goleșți.”

- ,,Rămâi la noi !” un clopot din Izvorani mai plânge.
Și tot aud în urmă : ,,La noi - la noi...”
Oprește-ți telegarii cu nările în sânge,
O, surugiu, năprasnic gonind ca un strigoi.

Ba nu. Dă bici mai bine și drumului îi lasă !
Nu-mi părăsesc căminul, în suflet când îl duc.
Îmi voi zidi-n orașe întâmplătoare casă -
Dar de averi, de lume și de huliri uituc,

Ca Argeșul să-și mâne murmurătoare ape
În crângul de-altădată, iar cucul să-l ascult,
Pe ochii mei lasă-voi să cadă grele pleoape -
Și voi găsi în mine Florica de demult.