Privești de pe poteca ce urcă-n deal la noi,
Din zbor întâia barză cum cade pe zăvoi.


Vezi trenul care intră încet de tot în gară,
Și omul care sapă, și plugul care ară.


A nins cu nea de floare de prunii din livezi
Și munții de la Rucăr cu iarna lor îi vezi.


Auzi pe sub podgorii un câine care latră.
Te simți legat de toate - nu poți urni o piatră.


Aceste lucruri simple ce veșnice îți sunt !
Ce sfântă bucurie descoperi în pământ.


Ce limpede te cheamă un cuc : o dată, două -
De fiecare dată ți-e inima mai nouă.


De fiecare dată mai trainic te unești
Cu farmecul acestor priveliști câmpenești.


În gară, trenul a început să miște.
Toți pomii, ninși, pe dealuri îi flutură batiste.


Gâlgâitor, din iarbă un șipot s-a trezit.
În tine și prin ramuri e cerul limpezit.


Ce râsete, ce chiot pe drumurile viei -
Pe unde-au mers părinții îți duci și tu copiii.


O nouă viață astăzi de viață veche legi,
Dau muguri pretutindeni din veștedele crengi.


Cu apa ei lumina ți-a botezat câmpia.
Ce pace e pe omul în alb ce sapă via,


Pe barza ce se duce pe Argeș tot în sus,
Pe-adâncul rost al vieții la care te-ai supus.