"nothing can hurt me. when fire has already burned the fields all the lies and fantasies, all the scars. now you are
deep into the ground. all the prayers are your enemies."

//

mici zvâcnete, animale nocturne, paturi cu grilaje de fier
nu vom mai cobori niciodată în pivniță
nu vom mai aprinde lumânări.

printre scări care se descompun
în momentul în care pășești pe ele.

lemne care cad unele peste altele împreună cu această liniște
lângă ea frica amorțită
dupa-amiaza târzie în care ai încetat să exiști.
(sunt aforisme ciudate care îți spun despre tine exact cât este nevoie să știi ).

alături
soarele a început să depene din raze
povestea de seară, pentru că da, e seară și în urechi
îți răsună
schelălăielile unor câini prinși în
garduri de sârmă ghimpată
n-ai nicio credință,

când vezi ofițeri naziști care își târâie uniformele pe jos
înfășurați strâns ca o dimensiune invizibilă
în jurul propriei
uri

//

te dai jos din pat și e atât de multă caldură
în ferestrele dinspre sud
în care se izbește lumina

este ceva care știe cum se împarte puterea.

este ceva din
care țâșnește apa.
pe străzi, motoare și cârpe îmbibate cu benzină.

așa a început totul, cu o scânteie .
nu ai avut unde să te ascunzi, atunci ai învățat că:

nimeni, nici cei mai slabi, nici cei puternici
cei care ne strunesc viețile
pocnind din cravașe de metal

nu
vor
în
pivniță,


acolo unde au rămas micile zvâcnete, animalele nocturne, paturile cu grilaje de fier,

rostul lumii care se adapă in silentio, pentru liniștea noastră indusă în hipotalamusuri până la moarte.

apoi țâșnește tot combustibilul din mașinăriile care ne
țin respirațiile
mai presus de orice.

//


orașul e brăzdat de tranșee. bucăți de carne
strălucesc la soare. deasupra lui podurile
coboară / urcă
se învârt în gol. mașinile ne alimentează
fabricile. suntem păpuși cu rezervoare, cu furtunuri reci.
picioarele ne sunt prinse de mâini,
mâinile ne sunt prinse de pământ.

pământul are bare lungi
câmpii electrice
legate între ele.

curele de transmisie, torc ca pisicile.

direct din subteran
mărfurile curg pe benzile noastre rulante.

disperarea se întinde ca întunericul.
podurile au funii care se topesc în ceață. capătul lor
e viu și strâng strâng strâng.

//

rămâi pe câmp până câmpul îți devine străin.
fașele de tifon învelesc pământul
ori de câte ori e nevoie pentru a opri sângerările.
trenul zguduie plăcile tectonice. prin vibrații ni se mișcă mușchii
până încep să funcționeze normal.

alternanța frică, liniște, somn ne alimentează.

seara, instrumentele chirurgicale sunt aruncate în tăvițe de fier
se sterilizează și din ele înghițim mâncarea și visele ca pe niște comprimate filmate.

//

avem acea senzație, de parcă,
troleibuzele nu s-au oprit din mers,
au coborât bulevardele toată noaptea

pâna când
străzile au devenit pereți albi
s-au îndoit

o iluzie optică care ne-a rafinat toate gândurile.

unele mari cât urșii polari din kamceatka
altele ca niște stele pitice de la periferia galaxiilor.

gândurile se repetă: aceiași urși polari se sfășie unul pe altul,
aceleași stele
pe care le visăm în fiecare noapte
ca și cum într-o viață anterioară am fost straturi de plasmă,

în orașul acesta
ascuns printre brazi, cu cartiere înghețate și
animale sălbatice, arătându-și colții unul altuia

ori de câte ori hiper- marketurile se închid,
în parcările goale, doar ele și cutiile aruncate, orice în care să se poată înfige colții.

//
gândurile noastre alunecă mai departe, în hyper-spațiu.

( o fată are un pulover gros, cineva i-a inscirpiționat pe el
No more fear, fata trece printre animale, le aruncă o privire scurtă,
nu se teme, caută printre cutii și găsește pastile cu magneziu și calciu, pâine, un fes negru
pe care și- l îndeasă pe cap, adună niște cioburi, le pune în buzunare și pleacă / pe drum din când în când, îi mai cade câte unul. peste o vreme strada se umple de cioburi și sânge).

//

iar noi,

nu reușim să ieșim din zăpadă decât atunci când
concentrația de serotonină crește.

în valuri,
stăm și respirăm aerul pe care
sondele
îl forează.