un deceniu de cuvinte
plânge spulberat pe câmpul de luptă
iar lângă cimitir
sătenii vorbesc despre mâncare
și eu vorbeam
până când sâmburii nucilor m-au otrăvit

nu cunosc minutul
cu secundele lui hipnotizante
timpul macină
timpul ne face să dansăm
senili și triști

nu pot să cânt fășiei de lumină
pentru că intensitatea ei mă arde
și îmi place prea mult
atât de mult încât nu mai simt durerea
cizelată cum am crescut-o

carnea nu e mai mult decât o cârpă
fața mă doare și ochii
vor să iasă din orbite
și eu vreau să ies
dar mă păzesc bine

astăzi ninge afară
câțiva oameni de zăpadă se plimbă
istoviți și greoi
eu plâng fără pic de rușine
și tricotez o umbră a ce eram