Iubirea

Un cerșetor la poarta iubirii astăzi bate,
Înveșmântat în straie tocite, de demult,
Purtând pe umeri doruri din căi ce le străbate,
Prea obosit de gânduri, frământări și tumult.

Avea pe frunte riduri, prea multe și adânci,
În ochi privirea-i ștearsă îi tulbura vederea,
Părea extenuat de drum, de parcă stânci
Atinse cu-al său pas ce-i anunța căderea.

Ușor, de stâlpul porții cu brațul se lăsase,
Să nu se prăbușească tocmai acum, când el
Găsise locul sacru la care mult visase,
Băuse chiar și vinul trădării de altfel.

- De unde vii, străine? îl întrebă iubirea.
Ce vânturi te aduc pe-aceste zări pustii?
El se-ndreptă de spate și ridicând privirea,
Cu gura amorțită, cu greu, așa rosti:

- Eu vin din lumea mare să te cunosc pe tine,
Să-ți aflu poate taina ce-ascunzi la sânul tău!
Să înțeleg cum poți să stăpânești destine
Cum poți atâtor inimi să le devii călău?

Sărut pe frunte cupa-ți când o să sorb licoarea,
Prin care se preschimbă întreagă firea mea,
Nu vreau să plec din lume, de nu-ți cunosc valoarea,
Să pot măcar o clipă să-ți urc și eu culmea.

-O, cerșetor destoinic, naivă ți-e azi vrerea!
Pe mine mă cunoști, chiar de-ți pare ciudat,
Ți-am fost mereu alături, sunt soră cu iertarea,
Sunt în a ta cu ființă, dar tu, tu m-ai sfidat!