Lumina care ne învelește când adormim singuri
n-o fi oare lumina scursă din degetele și ochii îndrăgostiților
care n-au mai ajuns să se vadă?

Și întunericul, pârdalnicul și neîndurătorul ei frate mai mare,
nu-i tocmai ceea ce-i scris
pe frunțile noastre stelare?
De-aceea, oarbă Iubirea și surdă ca un bijutier bătrân, cu
oarbele ei mâini desenează buzele tale.

Astfel, când ne trezim Soarele, drăguțul de el,
își trece deja solarele mâini prin crengile copacilor,
cum făceai tu prin părul meu înnoptat,
mirosind a muguri și jucându-te cu elasticul.