îți spun adevărul meu:
mai cumplit decât însingurarea
e să nu poți să ții oamenii lângă tine
să-i vezi cum se scurg ca apa printre degete
când te speli pe față și nu te privești în oglindă
de teamă să nu fi devenit amintire

ne batem cu pumnul în piept că iubim
dar niciodată nu iubim pe de-a-ntregul
niciodată nu iubim și răul din oameni
de teamă să nu trezească răul din noi
atunci ne agățăm de greșelile altora
să ne convingem că suntem personajele pozitive
dintr-o dramă în care cel rău la final
primește ceea ce merită

nu că ar conta zilele în care
parafrazai rugăciuni catolice și spuneai
doamnă nu sunt vrednic să intru sub acoperământul tău
dar spune numai un cuvânt și se va tămădui sufletului meu
nu că ar conta zilele în care te întreba ce e iubirea
și răspundeai tu ești iubirea
nu că ar conta zilele în care te trezeai cu noaptea în cap
și lăsai un mesaj video ca un mesaj într-o sticlă
pentru momentul în care trezirea i se pare un naufragiu
tu cel care credeai că suntem suma celor ce se gândesc la noi
înțelegi că de fapt ești simplu calcul matematic și că de fapt
ești suma greșelilor pe care le faci
adevărul te lovește în moalele capului
lupți să respiri
ca matt damon lăsat din greșeală pe marte

ai vrea să-i scrii
dar îți va spune că ești cea mai mare dezamăgire
ai vrea să-i scrii dar îți spui
adu-ți aminte de toate zilele
în care așteptai – cum îl așteptau pe mesia evreii –
un semn cât de mic că e bine
dar semnul acela nu venea
semnul acela se transforma în semn de întrebare apoi în semn de furie
la gândul că n-ai strâns-o niciodată în brațe
n-ai intrat niciodată în ea cum intră în casă
preotul cu sfințitul
ai vrea să-i scrii dar te rogi
doamne dă-mi putere să mă rup de ce-mi face rău
și nu poți înțelege cum răul acesta
îți face atât de mult bine

în cele din urmă te scufunzi în muncă
biet cormoran din xinping
pe care un chinez bătrân îl scoate la pescuit
și-l leagă la gât să nu-nghită peștii