poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2019-12-21 | | până atunci moartea fusese ceva suspect, departe de mine, murdar, toți care mureau erau străini și-atât. ba mai mult, chiar mi-era teamă că m-aș putea pricopsi cu vreo infecție, ceva, o boala transmisibilă și aș putea muri repede dacă voi sta aproape de-un mort sau de-un mormânt. școlile predau socialism, materialism dialectic, cum religiile sunt pură șarlatanie îmi știam viața de până atunci irosită, la facultate mă bălăceam deja a doua oara-n anul III, simțind că am uitat să înot și că mă paște un înec la mal, ca să fie mai spectaculos, nu așa oricum, iar singurul pod pe care putusem să-l ridic peste prăpastia dintre mine și-o altă inimă se dărâma, bucată cu bucată, cu normă zilnică obligatorie sub ochii mei măriți de groază dar, fascinat de magia dezastrului, mă încăpățânam să nu schimb nimic. alegeam mereu femei puternice, orgolioase, inteligente, inaccesibile iar căutarea altor și altor moduri de a le respinge, de a le face să sufere, mi se părea un examen zilnic pentru NASA; cercetam totdeauna cărțile cel mai greu de citit doar pentru că erau dificile, nu iubeam Bucureștiul, mi se părea plin de oameni grăbiți, superficiali, învățând pe sponci tot ce era la modă, dar niciodată cu capul lor, făceam mișto de bucureșteni... mai mult, mi se părea drept să spun că orașul era făcut din celelalte orașe, din visele lor și nu era de bine să vii în capitală pentru a deveni celebru. * mi-aduc aminte zilele ciudat de calde din acea iarnă, urma vacanța aducând cu ea iluziile construite din cărămizile de Lego-cărți, zid împrejurul propriului adevăr și amânam să merg acasă, dar citind romane despre dictaturi sud-americane, vedeam ca într-un vivid dream cum liderii supremi primesc un „escu” la sfârșitul numelui, ca pe cea mai firească metamorfoză buimac și furios într-o iarnă neverosimil de caldă aflasem despre Timișoara și simțeam că va urma ceva, ca un trăsnet... așa c-am ales să stau în București pe 21, în centru, cosându-mi pe viu pieptul plesnind de revoltă, lup flămând, eliberându-mă de frică: cu inima vărsată pe străzi, aveam să văd țesuți pe caldarâmul după-amiezii primii morți sanctificați de șenile și gloanțe. am căpătat, în sfârșit, pentru prima oară glas, pierzându-mi vocea apoi în sălbăticia revoltei, scuipând din mine otrava depusă în ere geologice ale neputinței și furia umilinței de până atunci... apoi am obosit, descătușat... noaptea, timpul preferat al tirului primitiv socialist pentru ucis, deschidea criptele pentru morții trecuți deja pe o primă listă așa că m-am întrebat rece, pentru prima dată, dacă vreau să mor sau nu... simplu! dar mă vedeam scriind vorbe de dragoste într-un dosar de securitate în fața unui gras cinic care asculta cu foreze înfipte în aorta mea fusesem un ratat până acum, aveam un rahat de destin, vedeam peste tot... mi-am răspuns că moartea ar fi prea ieftină, o dejecție peste ceva sublim simțeam că va fi acum o cauză prea mare, iar răspunsul meu a fost un încăpățânat nu. m-am întors noaptea la cămin și-un securist m-a întrebat unde am fost am mințit spunându-i c-am fost la rude și l-am întrebat dacă s-a întâmplat ceva mi-a spus aproape prietenește ca și cum i-ar fi păsat dacă trăiesc sau crăp, că ceva s-ar putea să se întâmple zilele astea și mi-a dat drumul. * de ce m-am întrebat dacă merit să mor de 21? de parcă moartea ar fi ceva pe merit... de-acum voi avea un lent calvar: să mă vindec de sarcasm și necredința din mine și-apoi de-a altora, să-mi găsesc gândurile care, dacă nu mă mai fac martir, mă fac cel puțin să respect sufletul autentic. am aflat că sunt viu și că trebuie să arăt urgent asta nu, nu mai fac mișto de bucureșteni și dacă nu știam ce înseamnă icoanele, atunci se cuvenea să încep să aflu, să mă rog până încep să înțeleg. am primit suferințe, le-am luat în cârcă apoi pe vreme de ploaie și urlet, le-am adăpostit în ventriculul stâng să-mi țină de frig și eu să le țin de cald și uite așa am început să înțeleg icoanele vii: de pe stradă, din case, din cărți de istorie, de pe ziduri de biserici... și-am început să iubesc Bucureștiul. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate