credinței i-am pus o gură ironică-sceptică, din acel moment
păream un cazino dărâmat, nimeni nu mai credea în mine;
feței mele i-am pus o mină ocupată și neprietenoasă
iar lumea n-avea curajul să se-apropie, viața mea părând autostradă
iar cine s-ar opri să-mi vorbească ar crea ambuteiaje mortale;
pasiunii i-am pus ochi ostili și mândri, fortărețele unui aisberg,
de aceea femeile deveneau confuze prefăcându-se că nu mă văd
când treceau pe lângă mine sau când mă depășeau pe coridoare,
pe stradă, prin viață...

însă trucurile astea nu mergeau peste tot
pentru că steluța aia vicleană ca o vulpe,
cernută cu toate manevrele și hârșâiturile,
strălucea peste mine ciudat
și mă invita oarecum, chemătoare, s-o contactez.

la început, amabil, numai zâmbet, am poftit-o să mă lumineze
era însă mai neastâmpărată și mai greu de prins decât
un licurici din nopțile calde de vară,
așa că, pentru multă vreme, am rămas chiorându-mă la ea:
îmi imaginam, superior, că sunt îndrăgostit de ceva
atât de nepământean:
-„numai mie mi se putea întâmpla asta”-
apoi am vrut să pot medita, gândind că așa ajung
să am minte și suflet astral,
dar adormeam mereu în timp ce ea îmi zâmbea îngăduitor și ironic.

*
în carnea mea s-a prins o boala ciudată, o durere care
părea să nu treacă decât
dacă naște o altă durere – steaua asta...am vrut s-o seduc,
să mă unesc cu ea... însă suspicioasă,
și-a luat lumina și s-a dus din ce în ce mai departe
până când nici nu m-a mai băgat în seamă;

plin de remușcare, pentru lung timp am iubit-o pătimaș
fiindcă era frumoasă, nemișcată și nemuritoare
totuși ea nu mă mai vedea absolut deloc, cel puțin așa părea:
o, joc al așezării inimilor pe treapta căderii!
cine e o treapta mai sus, supraviețuind,
cine e primul care cade?!?
cum dau navală remușcările, de ce distanța sparge țândări
ziua de ieri și toate zâmbetele furate!
abia acum o iubeam pătimaș,
departe, rece și imposibilă cum era
sau poate numai pretindea
oricum, aș fi schimbat arhitectura căii lactee
doar s-o aduc mai aproape...

*
apoi am descoperit că și stelele mor,
că nu sunt nemișcătoare, ba chiar se mișcă foarte repede,
am prins un pic de inimă și-am vrut să mă smulg
dintr-o poveste în care mie îmi picase la sorți numai rănile,
am vrut să fug de ea, dar fiecare tiran
are nevoie de-o victimă, de adulația sau ura sacrificiului,
orice, numai să stea acolo, în lanțul mai lung sau mai scurt
al suferințelor zilnice.
și-așa, geloasă ca o iubită bătrână,
părăsită pentru mereu mai tânără-alta,
am simțit-o căzând peste mine
într-un fel de ultim gest de spectacol, care avea
să ne spulbere pe amândoi.

inițial, era ceva asemenea bebelușului care, deschizând gura
pentru prima dată în viață, se simte inundat de ceva rece,
de fulgii mari de zăpadă căzând perfect
în centrul gurii, direct în gâtlej...

dar la mine, ea a căzut și mai departe, probabil
pentru că o stea e mai grea decât un fulg sau, mai probabil,
pentru că un poet este mai fragil decât un bebeluș:
la mine steaua a început să cadă înăuntru
ajungându-mi în măruntaie,
iar inima a devenit explozia unor constelații nechibzuite
născând, împroșcând, renegând puzderii de asteroizi,
în serii de bombardamente
necontrolate.
*
eu am încercat
să-mi pun politicos pătura de carne înapoi,
hainele mele cele mai bune și să-i promit solemn
că o să rămânem prieteni.
dar se pare că steaua s-a înfuriat și mai tare
și-a început să plângă.
ea mi-a urlat în comete
că mă ochise dinainte de a mă naște
și că mă vâna din prima zi a vieții mele.

și-acum continuă să-mi cadă zilnic peste măruntaiele inimii
în timp ce eu îi repet ca un bărbat abuzat de o nevastă isterică
că nu prea am nevoie de stele pentru că ele sunt muritoare
și mult prea flexibile... și sunt foarte departe...
dar timpul trece, acum aștept cuminte
să crească fiii noștri
și mai vedem ce-o să se mai întâmple.