A venit, iarăși, toamna, iar eu am inima descoperită și dreaptă,
îmi spuneai că sunt băietul unchilor mei
și nu cad pe
genunchi
decât atunci când picioarele mele se înmoaie
pentru aceea pe care o așteptam, de foarte mult timp,
să vie,
să steie,
descoprit este umărul ei, căci taina nu este a nimicului,
căci toate, odată, se află, sub ceruri,
și pentru că toate se află, ai mei întârzie mult, nu mai îmi cumpără ceaiuri și ierburi,
nu mai îmi cumpără viață,
și, mereu, este brumă în lume, toamnele nu se sfârșesc niciodată,
dar nici via nu cade la pământ,
dar se usucă.
și se umple de alb.
ca și oamenii.


Însă, semințele nu se sfârșesc niciodată, pentru că anii curg astfel,
pentru sănătatea ierburilor
și pentru cerbi;
și
atunci ... apari dumneata și îmi spui că toamna vine oricum,
pentru că
toamna e o catedrală
a vinului bun, și a bărbaților care își dau viața, fără să cunoască regrete,
poate doar frică și alte spaime mai mari.

Și, deși sfârșitul trage frunzele după el, deși sfârșiturile năucesc toate frunzele,
vai, oda mea,
vai, draga mea, cea îndrăgostită de iarnă,
îți spun:
pădurea de brazi e nesfârșit de frumoasă!
cetina este nemuritoare și verde, îl vestește pe Domnul meu!

Supt de teamă, și ars, tresar, căci pentru ea nu vor plânge stelele în noaptea aceasta,
dar ea va înmărmuri pentru fiecare stea nemuritoare, a ei,
iar eu
cumva am așteptat steaua aceeea
s-o văd,
până târziu, să apară pe cer.

În toate lucrurile subzistă câte o taină ascunsă,
oamenii ajung, după ce mor, undeva dedesubt de stele
dar, undeva, deasupra tuturor brazilor.



În curând se va lăsa o iarnă frumoasă,
nemaipomenita ninsoare se va umple de stele, steluțele cad, dar nu mor,
ninisoarea și steaua ei albă e taina nemorții.
așadar, renii și câinii de pază vor rămânea unde e cel mai rece, anul acesta...
îmi este frică de stranietatea răspunsurilor mele
pentru că stelele-steluțele pământului `nost
sunt doar o imitație, iarna, a Cerului-viu.

Îmi pare că, acum, cunosc toate tainele și ele mă cunosc, pe deplin, pe mine,
dar pe ea, doar a trecut pe lângă mine, era toamnă și frig,
ca acum...
toamna cred să fi trecut foarte repede,
am tras-o înspre mine și ea a început să surâdă, cu îmbobociri de zăpadă.


Pentru că toate sunt ale noastre:
zăpezile, hornurile murdare, casele și zăpezile care cad peste noi;
și cad peste noi; amintirea este o casă de zăpadă.
iar acela Cer-viu
e plin de tot felul de îndepărtări necunoscute,
acolo sus sunt, încă, stelele care m-au privit, curioase, într-o zi,
căci pe ea am iubit-o altfel.

Ne cuprinde o frică foarte firească despre tot,
până când
norii le acoperă pe toate, și peste noi cad zăpezi.
Nu ne este frică, însă, de zăpada care cade peste noi.


Să îmi construiți o mansardă frumoasă
imi este frig și o să treacă peste mine licori calde neîngăduite
să mă lase în viață și să mă vindec!
la iarnă
nu o să tai bradul din pădure prea repede, dar nici prea târziu,

vine EA?