Talentul este crucea pe care poetul
o poartă tot timpul în spate ca un sclav
sau piatra de moară pe care trebuie s-o poarte
– tot timpul, vreau să zic – aproape de inimă,
și-n cele mai adânci insomnii s-o rostogolească pe dealul,
pe dâmbul ridicat din visele celor căzuți și să lase în urma ei o urmă
sau să traseze cu muchia ei o cărare
pe care doar cei vii să pășească
spre o beție adusă la rang de nemurire.

Auzi, poetule, te strigă acele cruci nepurtate,
te strigă de lene și somn, te strigă-n somnul tău,
în somnul nostru, al tuturor,
ba chiar în somnul omenirii, te strigă, n-auzi?!
Fiecare cruce înălțată este un trup doborât,
Fiecare cruce nepurtată își poartă singură mândria
și se ridică singură pe umerii celor căzuți.

Alții sunt oamenii care azi se poartă...
singuri, pe cărări și cărărui,
când tot ce trebuie să faci e să te sui
pe crucea ta și nu numai, s-o lași să te susțină,
ca atunci când faci dragoste cu întunericul
și te gândești la lumină; încet, încet,
cu câte-o lumânare-n aprinsă gând
să te zbengui ca urcat pe-un „pogo stick”
și să te-nalți până la cer din coate dând,
mai sus decât alții, mai sus decât tine,
și-apoi să-ți verși amarul în suspine
și suspinele în versuri; să înșiri cuvintele ca pe-o tarabă
pe o hârtie albă, pe o hârtie neagră,
să le comunici altora-ncât să-nțeleagă,
cu inimile rostogolite peste potopul de semne,
că-i vremea ta, e vremea celor ca tine,
și este o vreme în care avem excedent de suspine.

Dar gata, ajunge cu viețile purtate,
că ne mănâncă timpul înainte de vreme!
Se mai îndreaptă spre mine, se mai îndreaptă spre tine
și se înfruptă el, cupid și-apucător, din suspine.