un fel de trestie la care cântă vântul, când suflă dinspre
inima asta atât de micuță și care abia reușește să te cuprindă

un fel de umezeală care rarefiază tot aerul din jur, te cheamă
tot timpul, vino, cel care ajunge primul va aștepta până la moartea
celuilalt, căci asta e dragostea și nimic altceva, alte dulci nimicuri,
câte alte legăminte bune de încălcat, de smuls, de lăsat în urmă,
cu nepăsare și câtă sfântă mare minciună e împrejur, cum se clatină
tot ceea ce ții în palmă și sufletul se chircește de spaimă, taci

soarele răsare doar ca să te vadă, atât ești de frumoasă