Încep să nu mai înțeleg
de ce mă mai complic
să înțeleg
viciul repetitiv al existenței umane.

Copii nu știu
și sunt mai fericiți,
iar adulții care nu știu
sunt nebuni.

Cei ce știu sunt sus,
dar atât de jos încât,
la gradiniță,
copii desculți dansează
pe capetele lor.

Ani de zile adunăm
și înghițim
și ne lăcomim
și burțile noastre stau să pleznească
de vâltoarea pe care o înglobăm,
numai ca să deschidem ochii obezi
și să vedem
cât de mici și anorexici suntem.

Cred că îmi pare rău
că nu sunt pregătit
să o iau de la capăt,
să renunț,
să uit cine sunt,
să fiu copil.

Singuratic și nehotărât,
plin de prea multe complicații,
simt că am uitat
cum să pronunț
"Te iubesc".