Prin pleoapa albastră a lunii
văd scorușul și porumbarul și coacăzele și afinele,
pe muntele meu cu poteci înguste netrecute de nimeni.

Departe, în zarea rumenită la asfințit,
bărbatul pe care l-am întîlnit ieri poartă pălăria din paie
peste ochi. A venit să măsoare adîncul unei prăpăstii.

Dormeam cu brațele cruce sub cap,
mirosea a pămînt afînat, în vis creșteau mieii după ce
loviseră cu copita noroiul și zăpada dezghețată.

Rîdeam cînd el glumea, rupeam flori din grădină după ploaie,
lucrurile se întorceau pe dos ca o cămașă albă.
Astfel visam sub ochiul lunii care îmi luase lumina.