pasărea își deschide aripile
după priviri îndelungate
către toate vârfurile crucii pământului

alege o stare a zborului și sare
nu mai târziu de a se gândi
în absurd formă a sunetelor înăbușite
de om de oameni

își spune încet:
sunt o urmă a pașilor unui singur gând
și simpla alunecare în zbor
a tuturor liniilor din urma gesturilor viului

tac între două strângeri de aripi

uneori îmi aduc aminte că am glas
și umplu copacii cu mine

apoi dorm iar tac și iar zbor

ca un cerc fără centru
îmi schimb poziția
pe altarul fericirii ochiului

câteodată mor alteori mă nasc
pentru a renaște tăcut
dincolo de frontierele timpului
într-un prezent
permanent presărat cu zbor

Anne Marie Bejliu, 25 mai 2017