nu mai știu dacă norii erau reali
dacă cineva îi eliberase odată cu țipătul
cu prima picătură de viață
se produsese condens
în tăcerea desăvârșită a așteptărilor goale
ploaia cădea ologită
se auzeau îngeri
mersul pe sârmă al balerinilor timpului
învățam să descifrez pe ghicite
încredințându-mă cuiva care cândva nu ezitase să mă iubească
cu toată spaima inconsistenței mele
semn sublim al trădării
poate doar al fricii de a fi în văzul strident al unei lumi oarbe
eram și nu eram
parcă se vedea puful de păpădie
eterul trupului suspendat între bătaia inimii și nimic
rana în care la solstiții se lăsa curmeziș soarele fără hematii
într-o vecinătate perfectă a nopții de decembrie
mi-am amintit cât de mult iubeam păsările