Câmpia se scăldă în pâinea de pe masă
când rupi un coltuc
se umple cu mirosul ei încăperea.

Se infiltrează-n pereți rugăciunea de zi
apoi se strânge-n icoană și luminează
sufletul cu mulțumire,
îi dă fiecărui gest înălțare până dincolo
de oameni.

Gândul îmi scapă din coaje
cum păsările din colivie,
nimeni nu măsoară tăcerea lăuntrică
cu strigătele inimii de bucurie.

Te văd tânără și puternică-n brațe
cum urci pe trepte voința
și mă tragi după tine
în balconul trăirii depline.


În depărtare arborii se-nclină,
uneori vântul le rupe din ramuri
dar stau de strajă la marginea câmpului
unduind sănătatea spicelor de aur.

Râurile șipotesc între maluri,
sărută fața soarelui,
le privesc ca pe un tablou viu
căzut din cer
peste inimi sângerânde.