Mi se spune tot mai des că nu văd cu ochi buni lumea
că prea adun tristeți și tămâiez dureri cu lacrima
am stat pe inimă o vreme și am lăsat gândurile să bată
la poartă închisă doar vântul și niciun trup împovărat de emoții
mi-am scos sufletul și l-am îndesat în buzunarul de la pantaloni
sunt puțin cam strâmți de aceea simt deseori că mă sufoc
mi-am pus lentile de contact să văd seninul prin ochii celorlalți
aceiași viermi colcăiau din pământ până la cer
aceleași lăcuste devorau morminte
aceleași năluci se zvârcoleau ca niște muguri arși
tăcerile crescute în oameni
orbecăiau lovindu-se
se aprindeau precum pietrele
același sânge striga peste tot
îndurare îndurare
pământul fumega precum o lumânare
cineva îmbulzea rugăciuni într-o biserică
altcineva înălța un steag alb pe turlă
la fiecare copac un înger îngenuncheat
la fiecare suspin un copil urecheat nevinovat
soarta se împarte în milioane de răspântii
fiecare drum un câine cu alt lătrat
nelegiuirile sporesc precum un furnicar
îl simt pe piele și nu pot spune ce nu văd
când păsări mii duc de o mie de ani un giulgiu negru în spate
spaima se lipește ca o meduză de mine –
minele meu adâncit în fântână
îmbătrânește așteptând
să schimbe cineva lumea într-o metaforă...