nu există dragoste,
doar o cărare șerpuind prin inimi,
doar o îmbrățișare a pleoapelor
când cerul se face mic pur și simplu,
după care ia foc,
atât de mic că sub el nu mai e loc pentru nimeni,
nici pentru moarte,
nici pentru ceea ce e după moarte,
nici pentru mâine,
nici pentru ceea ce e după mâine,
nici pentru otravă,
nici pentru ceea ce e după otravă,
un-doi-trei, hai să o resuscităm,
să vedem cât e de confuză după electroșocuri,
cât de amorfă, cât de tulburată

strada mea se prăbușește la fiecare asfințit,
e o stampă făcută direct pe retină
înainte să se dezlipească,
se înclină, se creează un vacuum chiar lângă tâmplă,
acolo unde fumul țigării se împletește cu aerul ăsta puțin și stătut,
bătrân și sărat,
e aspirată cu tot cu visele celor care au uitat să viseze,
care mai au așteptări,
deși nu mai e nimic de-așteptat,
de zărit, de pătruns,
de croșetat, de mângâiat și de părăsit, în cele din urmă

te simți urât,
iar urâtul din tine nu fuge,
îl simți sub piele, gata să erupă,
îl simți suspendat de tavan, dormind cu capul în jos, precum liliecii,
îl simți strecurându-se în așternuturi, când insomniile se aglutinează,
îți tot repetă, nu există dragoste,
e doar o alienare care cuprinde linia destinului
atunci când te hotărăști
să-ți secționezi podul palmei