abia acum în spital am înțeles că toată viața mi-a fost degeaba
că m-am învârtit în cerc bezmetic fără noimă
am crezut că ceea ce fac contează că obsesiile mele au rost
că insomniile mi-au fost date ca un dar dumnezeiesc
am rătăcit năuc în câmpie pe miriști rebele prin ploaie prin praf prin zloată și fum
cu sentimentul că sunt fiul ales al bărăganului aspru
am crezut că nefericirea e o stare de har de o ținută înaltă
și totul a fost în zadar o zbatere în gol nefirească așa au trecut anii
unul câte unul pe lângă mine fără să-mi rămână în suflet
o amintire simplă caldă firească doar boli psihoze nopți nedormite
și atâta dezamăgire încât mi s-a face silă de mine

în carnea oarbă groasă mustind a neputință
unde nici viermii nu mai colcăie nu-i viață în ea doar pute
câțiva gândaci burtoși mai dau câte o tură
pe gresia umedă peste pereții reci
rar foarte rar trece câte o asistentă buimacă
cumva rătăcită trăgând după ea căruciorul scălâmb
cu seringi cu feșe aspirine sonde ploști și o bicicletă
portocalie fără ghidon

cei câțiva norocoși ieșim pe balcon și ne uităm la mare
stăm nemișcați și ne închipuim că înotăm până nu se mai vede malul
după care facem pluta
stăm așa cu burțile în sus până se înnoptează și se face frig
abia acum ne întoarcem umili în salon
zicem o rugăciune pe fugă și ne pitim în paturile de fier
anul acesta ni s-au dat câte două saltele la fiecare pat
și nu ne mai facem totuna cu patul
dar tot doare locul unde ar fi trebuit să ne înfrățim cu fierul
nu pot să dorm privesc uluit cum toți gândacii burtoși în fiecare noapte
încolonați pe o rază de lună pătrunsă în noi pe sub ușă
mărșăluiesc implacabili misterioși spre nu știe nimeni unde
la miezul nopții vine asistenta și ne aduce pastila roz
după care își ia zborul pe bicicleta fără ghidon portocalie și cu aripi