ți-aș răspunde la o scrisoare. calcul infinitezimal. zerourile presupun absența fizică a lucrurilor. de bună seamă inventarul memoriei nu depășește spațiul echidistant, esențial al abcesului de dinți. victimizare? de multe ori renașterea e într-un urlet de fiară eliberată din cușcă. revenirea, reveria, reprimirea suflului pe care l-ai avut vreodată, nu poate desface sau lumina chipul răvășit al conștiinței. de la una la alta e timpul omis de tine, pierdut ca dimensiune. chiverniseala justifică păstrarea echilibrului efemer, starea continuu în care te complaci să-ți stingi rostul trecerii. pătratele de vis kafkian într-un proces nejucat decât într-un spectacol trucat de păpuși părăsite, așa-zise femei pe care nu dai doi bani. „eu mi-am trăit în grabă viața toată”, luciditatea mi-a spart toate farfuriile. pot dansa zorba printre cioburi. rămân cicatrici combinate pe fondul întâmplărilor trecute, eu cu moartea mamei – tu cu cel al tatălui – vieți paralele. iar acum o altă lume războinică ce ucide viitorul. de multe ori fluviul cuvintelor tale se percepe, numai după înecarea fictivă pe care o suport cu stoicism, pâna la ultima clipă a rezistenței mele căutând refugiu doar în cărți și nepoți, atunci ies la suprafață să-ți primesc mâna salvatoare. sper să mi-o mai întinzi. uneori îmi vine să te rog să n-o faci pentru că hârtia tipărită moare prea repede iar virtualul o ia înainte, concentratul citit l-am citit deja… iar viforul nopții mișcă geamurile. nu mai spun că tresar până și la artificii, le urăsc, le confund…nu am cameră etanșă.
eu mi-am trăit în grabă să las ceva și nu oricui. marea pare liniștită. dar o cunosc…

bianca marcovici