Aceeași zarvă nesfârșită,
Și zgomot în oraș, târziu,
Ma duc cu inima zdrobită
Prin beznă, viscol și pustiu.

În minte gânduri se-ntretaie,
Ce-a fost și ce-i, se pierde-n gând,
În jur nămeți, zidiri, tramvaie
Și felinarele arzând.

Și dacă-n vrăji chemând neștirea,
Rupând un fir în mintea mea,
Mi-aș duce-acasă prăbușirea -
Tu oare m-ai putea ierta ?

Tu care știi că-n depărtare
Clipind din ochi se-nalță-un far,
Ierta-vei poezia oare,
Delirul, zbuciumul amar ?

Nu mă ierta ! Mai bine-i poate !
Un zvon de clopot s-o trezi,
Și-n noapte drumuri blestemate
De țară nu m-or despărți.


2 februarie 1909

Traducerea M. Djentemirov și M. Calmicu
Din volumul Versuri alese 1956