-1-

Textul s-a răzgândit: are și dreptul de-a ieși în lume,
în lumea aceasta, atât cât mai este
(de n-ar fi, în mod sigur, s-ar isca vreo poveste,
pe care, neavând încotro, versul să și-o asume).
Uite-l cum intră pe poartă ca unul de-al casei! Hip, hip, ura!
Câinele dă să latre – se răzgândește.
Cititorul rămâne-aiurit, socotește pe dește...
„A-ntrecut măsura, da! Unde-i măsura?”
Acasă nu-i nimeni – parcă au intrat toți în pământ!
Nu-i vorbă, că tot acolo vor ajunge,
fără ca nimeni să-i supere sau să-i alunge.
La ce bun pentru asta să mă frământ?
Și cum nimeni nu-i ieși în întâmpinare,
măsură din ochi un șezlong,
lumea părea a lui, cel puțin până la ultimul gong,
când se-așeză curajos, își lungi picioarele metrice, se-ndoi de spinare.
El stă așa liniștit, dar după ziduri se pregătește o revoluție:
cuvinte fără frână vor alte reguli de circulație.
Deși – nu-i așa?! – s-ar rezolva problema celor fără ocupație,
polițiștii vocabularului n-au nicio soluție.
Nu-i vorbă, intelectualii ar mârâi puțin, la-nceput,
țăranii ar spune „Doamne ferește!”, apoi și-ar vedea de crucea lor.
Să clădească un text inodor, incolor,
liber ar fi oricare nepriceput.
Doar Textul ăsta se lungește ca o pomană,
scrâșnește din consoanele lichide, țipă din vocale, de durere.
Despre asta pauzele după virgule n-au nicio părere,
nici cuvintele de origine romană.
Dragul de el, uite c-a adormit!
Somn ușor, puiule! Pe canicula asta, poți să dormi dezvelit.
Oricare text, oricât ar fi de jerpelit,
își găsește bocitoarele sale. Nu mă lua în seamă! Doar știi c-am glumit.

-2-

– Ce moașă-ta pe gheață faci? –
zic Textului trezit din somnu-i adânc.
Ce naiba, ești țânc,
să dormi în bocanci? Sau te prefaci?
– Mă prefac – zice. Totu-i pre-facere,
un abis din care niciun cuvânt nu te-atinge,
până gândul pulsează și-nvinge,
totuși, mai am dimineți de-mblânzit pân' la coacere.
Nenăscut eram până mai ieri,
dar veni și clipa dulce-amară
să mă nasc prematur într-o călimară,
uitată deschisă de cinstiții boieri.
Și-am ieșit, zvelt și-albastru,
m-am zvântat mult în soare;
noaptea eram poleit de o lună dresoare –
o femeie plăpândă transformată în astru.
– Amice – zic – ține cont, nu-i de șagă!
Lumea în care-ai venit n-are pacea în sânge,
căci născută-i în luptă și prin luptă-și înfrânge
porniri diavolești, moartea-și poartă-n desagă.
Totuși, fii altruist, îngăduie-atingerea!
Viața ta nu-i himeră, ci lumină de sus,
ce-a sfințit-o, de-a pururi, cu-al Său sânge, Iisus,
dezrobit, să te-nalți, să nu cunoști stingerea.