Era o noapte fără fund –
Albă de-atâta-ntunecime –
Când mi se păru c-aud
Rostită-n șoapt-o rugăciune.

Lumânarea-n sfeșnic stinsă;
Jarul pîlpâia-n cămin;
Totu-n jur mustea a umbră
Când simții al lui suspin.

Era - aici - încă, cu mine,
Cu ochii ficși, mari, mă privea
Și parcă-mi străpungeau prin vine.
Privirea lor parcă spunea:

E prea târziu și prea devreme...
Nu mai e mult până în zori.
Mi-a mai rămas puțină vreme –
Ce lungi sunt clipele când mori...

Mi-apune steaua printre stânci...
Târzia toamnă mă petrece
Cu frunze veștede-năluci...
Mi-atât de liniște și rece.

Nu sta! Aprinde lumânarea
‘Mpreună-mi mâinile pe piept
Și-apoi să uzi, un pic, cărarea
Din fața casei. O aștept.

Mi se oprise-n gât suflarea;
Îmi băteau clopote-n urechi;
Da inima să-mi spargă pieptul
Iar lacrimi îmi curgeau perechi...

Stăteam neputincios privind
Cum lângă mine, fără teamă,
Bătrânul aștepta senin
Ca, și lui moartea, să-i ia vamă...

Și nu întârzie să vină
Căci iată-n ochi se lumină –
Șopti ceva...apoi suspină
Și ochii peste cap îi dă.

De undeva, din pretutindeni,
Îmi licări din cer o stea
Ce-atuncea parcă se aprinse
Și mă-nchinai privind la ea.

Era o noapte fără fund –
Albă de-atâta-ntunecime
Când mi se păru c-aud
Rostită-n șoapt-o rugăciune.