De ce, în liniștea nopții,
Sinele-mi iese din fire?
Adâncurile mele sălcii
Se leagă de ceea ce vie.

De ce, de sunt înfricoșat,
Întunericu-i presărat
De ochi ce mă țintesc
Ai trecutului copilăresc?

De ce, de sunt împăciuit,
Doar aproape de răsărit
O văd și-o simt? Ea, duios,
Mă sărută s-adorm bucuros.

Deoarece în-a ta lumină,
Trecutul se vindecă-ncet;
Viitorul se descoase net;
Taină mare ești, iubită lună.