trăiam într-o vreme în care oamenii erau atât de mari
că nu se vedeau casele nici copacii
câinii nu aveau nici un motiv să latre
vulturii se îngrămădeau să-și facă cuib pe umărul lor
munții se înălțau pe vârful picioarelor să le-ajungă sub privire măcar
neîngenuncheați priveau spre răsăritul
unde se întreceau în triluri ciocârliile
vulpile stăteau de pază în codrii plini de rouă
în sărbătoarea luminii nicio jivină nu avea loc
pe sub pământ sau sub soare
lacuri albastre și fremătânde izvoare horeau
dealurile-și unduiau de prea plin sânzienele
câmpiile vuiau de armonie
livezile coceau primăveri tihnite
verile plesneau de veselie
toamnele îmbătau cu-a lor mister
iernile se luau la întrecere cu moș ger și
noi după ele troieniți eram copii cei mai fericiți
găseam întotdeauna seara un zâmbet blând
un suflet cald în năframă
laptele fiert lângă plita încinsă de râsetele noastre
depănam năzbâtiile de peste zi
cu gura plină de mirări și în torsul pisicii

pe vremea aceea nu existau scene cortine
măștile nu erau în continuă degradare
abia mijite iubirile nu trăgeau să moară pe unde apucau
fetușii nu colonizau prea devreme raiul
nimicul nu se vindea pe străzi pentru un codru de aer
sufletul nu se dădea desfrâului
pe prea înghesuita cale spre mâine-
vise efemere maidaneze sau burgheze
oameni aiurind sub zile ca plumbul
de nu se mai știa unde când cum și cu cine

în umbra lor
o, Doamne, văd adesea fumegând
crucile atârnate în hăurile care sunt
acum