aerul e plin de îngeri
eu nu vreau să provoc accidente
respir cu grijă
să nu tulbur nimic din albastrul cerului
oceanul acesta în care înoată măiastra
pasărea de foc
cenușa viitoare a trupului meu
gândul
tresărirea dintre două vise
un fel de a urca infinitul
prin repetarea umilă a unității
cum fiecare trunchi de piramidă
desăvârșește un mister
niciodată banalul nu poate povesti minunea
dacă dincolo de ultima linie
nu pot accepta că iubirea
e singurul mod de căuta
perfecțiunea

e atât albastru pe cerul acesta
încât mă întreb deseori cum înoată îngerii
fără să-și ude aripile

apoi
respir din ce în ce mai rar
până la ultima suflare
sunt sclavul demonului meu
nesătul de căutare