Ne naștem singuri și doar rar, un frate e chiar placentar
Și-n clipa cea ce-i următoare, ne ducem zilele sub soare
Tot singuri și cu neputință, până când din prea ființă
Se va naște de din noi, eul nostru de apoi
Cu senzație de plus, pentru când nu e de-ajuns
Să te simți înconjurat, de cei dragi și apărat
De ce e neimaculat, în jurul nostru și deodat
Ne trezim că de din doi, uneori se rupe-n noi
Eul de a lui ființă, noi de el cu rea credință
Și-n această dedublare, ce-a mai fost și ce mai are
Omul din ce a avut, când pe lume a apărut
Îi lipsește chiar din trup, căci din el s-a tot rupt
Părți ce lesne au plecat, cu eul cel vinovat
De starea ce o trăiesc, acum când eu chiar gândesc.
Dar ce lume minunată, e acum și se arată
Peste timp de va veni, iar el eul într-o zi
Și se va uni cu trup, suflet ludic și mai mult
Și-or forma iar ce a fost, un tot tot, cu pre mult rost.
A fi singur nu e bine, fără eul tău din tine
A fi singur fără rost, nu e bine și-i anost
Chiar și cei ce sunt în jur, pot fi eul tău matur
Trebuie doar să tot crezi, că în ei poți să bazezi
Ceea ce încă te face, să te simți fără noroace
În tot ce se-nfăptuiește, când la bine ea tânjește
Viața ta fără de timp, ce e bună când în schimb
Dai un eu comun pe cale, pe eul din tine care
Se-mpreună cu nesaț, cu cel eu pierdut în șanț
Dar găsit el po-a să-nsemne, mult mai mult și să îndemne
La unire-n adevăr, trup și suflet, și-ntr-un zbor
Vor veni ca să formeze: trup perfect și-un eu în speze.
Epilog:
Eul meu cel ce nu vine, la-ntâlnire cu-ăl din tine
Va ști el oare că-i dat, că n-a fost să fie blat
Să se piardă pe vecie, chiar și suflete, o mie
Să rămână doar mister: va fi oare efemer?