Printre copacii de câmpie, pe drumul șerpuit de seară,
Într-o lumină obosită, de arșița zilei de vară,
Merge lent o caravană, care pare adormită
Și ridică'n aer colbul pe cărarea prăfuită.

Peisajul de pictură, mai tresare și vibrează,
Când un cal de la căruță, mai strănută sau nechează,
Leneș cârd înaintează, colorat și plin de pături,
Surugiii dorm pe capră, câte doi cai merg alături.

Chiar și câinii'n loc s-alerge, merg tăcuți pe langă care,
Iar măgarii's impasibili la ce duc ei în spinare.
Primul car conduce'alaiul, e semeț precum un dric,
Dar are culoarea verde și e scris cu roșu: CIRC.

Este circul ce'n orașe vinde râsete, plăcere,
Iar pe drumul lung de țară se'nconjoară de tăcere.
O tăcere ce ascunde multe răni și multe roluri,
Se adună toți de-o teapă precum ciorile în stoluri.

Cel ce-a fost cândva un falnic, cavaler precum un munte,
Este un jongleor ce-adună, de pe jos monezi mărunte,
Cel care prezintă este, general de prin războaie,
Fără oaste, fără lupte, lacrimile-i curg șiroaie.

El era țăran, la țară, saltimbancul cel ce zboară,
Când pământul i-au luat, i-a venit pe loc să moară.
Altul a furat o pâine, aruncată de la han,
S-a ascuns de pușcărie, s-a făcut magician.

Dar în ultima căruță, stă visând la balerină,
Un bufon de modă veche cu o roasă pelerină,
Pălăria colorată, nasul roș, gura spoită,
Camufleaz'adânc în dânsul inima mult prea rănită.

Mut stă stană în culise când o vede cum dansează,
C'are inima prea plină, iară ochii lăcrimează.
N-a putut să-i spună oful, fiindcă ea iubea dresorul,
Iar dresorul a'nșelat-o, și a aflat adevărul.

S-a închis în ea ca floarea, să nu pățească nimic,
Neștiind că izolarea'i face sufletul mai mic.
Astfel spre oraș se'ndreapta'n legănatul lui agale,
Circ faimos în nouă țări, plin cu sufletele goale.