Autoarea nu-i din spațiul firesc al românilor,
și ea se numește Maria Șelestova.
O rudă a dumneaiei m-a rugat să traduc în limba română câteva rânduri.
Și iată ce am reușit eu, un om născut într-un sat aproape de Nistru:

În noaptea întunecată eu visam în culori
Dar spre dimineață lumea mi se întuneca.
Poate că soarele-mi strălucea din spate,
sau din altă parte?

Dar iată, că printre gene-mi pătrunde o rază de soare,
Doar una, care vrea să-mi risipească întunericul,
Ca pe o beznă mare și neagră,
Vrea s-o taie cu sabia ei strălucitoare.

Apoi, după ce-a isprăvit totul,
Ea îmi zâmbi și mă privi în ochi cu blândețe!

2. Foaie verde
Poate nu tare demult
desenam un soare cald cu niște raze
și o frunză-n vânt îngălbenită,
ea având și alte nuanțe autumnale.

Desenam un copac cu frunze
în care mustește libertatea.

Și visam să devin arbore,
cu rădăcinile în cer,
iar cerul ca și pământul
să fie plin de frunze verzi
de unde un vechi amic ne vede.

Doream să văd un cer verde
plin de speranțe.
Iar el, cerul era mereu albastru
și marea mi-a părut albastră
deși, în unele zile, ea se colora în verde,
uneori și eu coloram câte o foaie verde,
peste care aruncam un curcubeu
din trei culori și din mai multe.

Însă foaia mea rămânea oricum verde,
fiindcă albul imaculat îmi amintea de o iarnă -
de una cu zăpezi cumplite,
care a fost în copilărie
și de atunci nu mai are curajul
să revină cu furie, ca odinioară.

Pe altă foaie verde, într-o zi cu fast, am scris și eu o poezie, dar despre satul meu. Despre Cobâlea, cea de aproape de Nistru și departe de Carpați.

3.

În văile adânci în care alergam cândva
Noi ne distram, speram, visam frumos.
Azi cei de ieri - sunt mult mai triști
Au zâmbet dulce, dar și amar...

Sunt oameni dragi ce s-au născut
În satul lor cu o vatră, odată-n floare
Cântată vara întreagă lângă izvoare -
Izvoare dulci de lângă-un falnic arbore –
De stejar multisecular cu vreo opt sute ani.

Azi cu acelaș dor te cânt și eu
Că am crescut la sânul tău – Cobâle,
Cobâlea veche și cea zisă mai nouă
Izvor de lumină vie și de rouă

Pe-al vechiului și îndrăgitului meleag
Care avu pe vremuri neamul Catargi,
Mai vechi în România, dar...
și - n Basarabia înrobită,
în care a plâns chiar și stejarul-mareșal
al speciei de arbori valoroși.

Te-am cunoscut sat drag cu oamenii –
Tari și buni ca un Rege nuc,
Cu foștii lui țărani dar și...
cu marinari, care au înnobilat țărâna
Ce au purtat de pe un meridian pe altul
gloria de odinioară, de cândva.

Mai este și adevărat că argonauți noi n-am avut
Și nici cosmonauți sau nume înscrise-n hărțile
Cerești, ori măcar pe ale globului pământesc.
În schimb, oameni destoinici, adevărați:
Șoimari, pietrari, bărcari; Armașu, Argatu,
Vieru, Guțu, Nani - am avut:
Cât codrul verde-n luna mai,
Într-o Cobâle, mereu izvoare de lumină
Pentru acei ce încă mai sunt însetați
Sunt admiratori sau, măcar amatori -
De lumină lină și vie.